Dacă ai dat play, în primele secunde ai auzit un experiment sonor pe care l-am făcut pentru podcastul „Prea sărac”, găzduit și documentat de Andreea Vîlcu. L-am numit „the sound of n-am” și e construit cu sunetele extrase din sute de răspunsuri la întrebarea „Cum sună pentru tine sărăcia?”.
Visam la un eseu sonor, care să te poarte din intimitatea casei unde auzi cartofii la prăjit, răzuitul unei strachini, sau apa în lighean, spre exterior - cu tras de fermoar vechi și aprins o țigară în stația de tramvai. La final voiam să se transforme din sunetele singulare, mono, într-un cor cu ecou, pentru a sublinia că nu ești singur. Mă gândeam că ar putea fi chiar un joc, ca să vezi câte sunete ghicești.
„Sound of n-am” nu s-a mai concretizat, din lipsă de timp. Au rămas într-un drive și jurnale audio de cheltuieli pe care le-am ținut în echipă, tot ca experiment. Păstrez și niște înregistrări în care i-am rugat pe copiii mei să fredoneze „prea sărac” și să-mi bată un ritm, când încă nu știam ce coloană sonoră va avea podcastul.
Când te apuci de o idee, e grozav să visezi în toate direcțiile. Nu ai resurse să le execuți pe toate, unele nici măcar nu sunt potrivite pentru ce ți-ai propus, dar rămâne senzația aia veselă de potențial.
S-au întâmplat însă șase episoade, care au ajuns până acum la peste 80.000 de ascultări. Cifrele sunt excelente pentru audio românesc, chiar dacă pot părea o picătură când le compari cu sutele de mii pe care le înregistrează o singură discuție video. Dincolo de cifre, comentariile celor care s-au regăsit în această serie și au simțit să-și împărtășească propriile experiențe ne arată că avem mare nevoie de astfel de conversații.
E un moment interesant pentru conținutul audio din România. Toamna ne-a adus și minunăția de Țeapă Țeapă Țeapă (tot în șase episoade ajunse la final), documentat timp de trei ani de Alex Lungu și Seism, publicat de Andrei Popoviciu la Scena 9. Ambele au un univers sonor special și construiesc o experiență de ascultare.
Piața noastră audio e mică și fragilă. Podcasturile narative apar mai degrabă ca serii finite odată cu resursele și drive-ul echipelor care le pornesc. Dar am observat că ascultările nu se opresc. E un semn că publicul caută astfel de conținut și că unele tematici abordate în aceste serii rămân sau devin de interes, chiar și la cinci ani de la oprirea producției.
Am căutat de curiozitate cifrele podcastului „Pe urmele abandonului”, la care am lucrat acum trei ani. Primul episod adună astăzi vreo 8000 de ascultări cumulate din Youtube și platforme audio. În prima lună de la lansare, mă uitam cât de lent se strângea prima mie de plays. Mi-am spus că important e că seria va fi acolo pentru oricine va avea nevoie de ea la un moment dat. Fiind despre instituții și sistem de protecție abuziv, miza nu era o promovare cu sclipici care să rupă norii. Important era să existe. Audio e un mediu singuratic și adesea precar financiar, așa că numerele astea care continuă să crească și la ani de la lansare, precum și comentariile de la ascultători, ajută mult.
Mai am puțin și aniversez un deceniu de la primele mele încercări audio. Senzația pe care o am deseori e că n-am făcut mai mult, mai des, mai bun. Mi-am spus ciclic că-mi lipsește constanța. Dar când am săpat cronologic în ce am făcut până acum, m-a surprins să descopăr că, de fapt, n-am abandonat mediul ăsta:
2017 Satul Mădălinei
2018-2021 trei sezoane mame (peste 30 de episoade)
Ianuarie 2022 Obiceiul pământului
Septembrie 2022 scenaristă și editor de montaj Pe urmele abandonului (10 episoade)
2023-2024 două sezoane mame la Scena 9
2025 montaj la Prea Sărac
Înapoi în cretacicul podcastingului românesc
În 2016, aveam 29 de ani și porneam de la 0 în termeni de competențe audio. Urmăream deja de un an povestea unei tinere mame care cerșea la metrou și a unui grup de donatori care încercau să se lupte cu sărăcia transgenerațională care-i modelase dintotdeauna viața. Aveam doar un carnețel și mă gândeam că poate va fi o carte peste niște ani. Cristian Lupșa a sugerat că ar putea fi un podcast după ce i-am arătat o înregistrare cu un polițist care striga la Mădălina: „Așa ai fost mereu și nu o să te schimbi!”. O carte mi se păruse mereu ceva „prea mare” pentru mine, așa că m-am gândit că învăț eu montaj din niște tutoriale, important era să fiu în teren și să dau rec.
Sărăcia era peste tot în satul ei mic, căruia i se mai spunea și „colonie”, în trenul ticsit de femei care veneau la București prin metrouri și tramvaie, în atitudinea autorităților locale, în prețurile uriașe practicate de magazinul din sat sau de puținii șoferi dispuși să te ia contra cost la ocazie, în biberonul cu suc care păcălea foamea copiilor. Donatorii strângeau fonduri ca să-i ridice o casă, preluaseră vizitele medicale și stomatologice, cumpărăturile, birocrația. Toți voiau să fie mai bine, mai ales Mădălina, care dusese viața asta prin gări și metrouri de când făcuse primii pași. Nu și-o dorea pentru copiii ei și în același timp era singura care-i dădea o putere. Dincolo de amenzi, de paznici care o bruscau, de foame și oboseală, Mădălina spunea atunci că i se face cel mai rușine când vede adolescenți ca ea. Le auzea râsetele, discuțiile despre școală, veselia fără griji pe care o ai la 17-20 de ani. Erau de neprivit.
Îmi doream ca ascultătorii să audă inteligența Mădălinei, să simtă că e o mamă fenomenală, să priceapă că acel coșmar nu e deloc vina ei, să vadă limitele empatiei și bunelor intenții când ne lipsesc sistemele de suport. Și strângeam din dinți cu un copil acasă și un altul pe drum. Mi se părea ridicol să spun că mi-e greu. Știam că o să termin într-o zi și o să mă întorc la o viață cu doi copii, care nu depind de bunăvoința trecătorilor, pe când „povestea” va merge mai departe. Nu prea eram o colegă „bună”: bușeam în plâns dacă tonul narațiunii nu era bun, tremuram dacă auzeam că un detaliu nu era suficient de clar. Făceam ceva la care nu mă pricepeam deloc și-mi pierdusem toate reperele. Trăiam cu groaza că nu-i voi face dreptate Mădălinei și „oamenii” nu vor înțelege. A contat enorm că documentam această poveste împreună cu fotograful Mircea Reștea, cu care puteam să vorbesc despre tot ce vedeam și simțeam, fără să dau o formă greului. Mircea înțelegea și asta-mi restabilea și mie din încredere.
Satul Mădălinei a durat un an de la ideea de podcast la lansare. Nu știam să-mi arhivez și indexez materialul. Transcriam tot, că nu erau automatizări în limba română. Blestemam Audacity, un soft gratuit de montaj cu care nu mă descurcam deloc. M-au salvat Ani Sandu și Tavi Coman, care mi-au arătat cum să folosesc Adobe și au stat lângă mine câteva ore până m-am prins cum să tai, sau cum să fac un fade. Tot ei au ascultat și primele montaje și mi-au dat sfaturi pentru cum să le ascut.
Știu de atunci că autenticitatea pe care o aduce vocea poate face minuni. Zeci de ascultători au donat pentru casa Mădălinei. Unii dintre ei au ajuns să preia coordonarea grupului de donatori sau să țină aproape de Mădălina printr-o prietenie care a rupt bariera victimă-salvatori. Sute de oameni au trimis gânduri bune și au admis că judecau greșit și că vocea ei le-a schimbat percepția. Câțiva îi sunt alături și astăzi.
Pentru mine a fost o lecție despre ce putere poate avea intimitatea vocii, dar și despre propriile mele limite: că pot să ating un preaplin de suferință, că voi dezamăgi când voi opri documentarea, iar donațiile se vor împuțina în lipsa unei narațiuni care să le țină în viață.
Suntem prea săraci ca să avem podcasturi narative?
La Prea sărac am avut norocul de a lucra într-o echipă mai mare de producție decât în experiența de până acum. O aveam pe Andreea reporter și gazdă, pe Nicoleta Rădăcină project manager și om de social media, pe mine la sprijin tehnic, feedback pentru prime drafturi de scenarii, estetică audio și montaj, pe Carla Lunguți la fundraising, pe Cristian Lupșa ca editor. Și mai erau și Tudor Pană pentru foto și video și Denisa Răduță sprijin la evenimente. Și Oana Barbonie cu vizual magic. Și a fost timp de trei luni alături de noi și Andreea Coscai, pe care o admir foarte tare pentru cum iubește podcasturile și cum le promovează cu încrederea că putem avea mai multe și în limba română.
Toate aceste roluri înseamnă mai puțină presiune pe un singur om orchestră, o viziune mai diversă, conținut mai bun. Înseamnă, din păcate și costuri mari. Vreo 50.000 de euro în 7 luni, zice Cristian Lupșa (din care 10.000 au venit ca sprijin de la colegii de la Recorder — o mână întinsă în interiorul breslei, care mi se pare neprețuită).
Poate părea o sumă mare, dar când ai reporter, producător, editor, project manager, coloană sonoră, identitate vizuală (…), realitatea pentru fiecare rotiță înseamnă vreo 3000-3500 lei pe lună.
Copiii mei au comentat de mai multe ori în ultimele luni: „Lucrezi la Prea sărac și ai sărăcit de tot!”. Și adevărul e că pe cât de mișto e munca audio, pe atât de mult timp și creier ajunge să ocupe. M-am trezit de câteva ori că abonamentele la adobe, artlist și riverside (vreo 70 euro/lună în total) - necesare pentru proiect- nu mai aveau ce să-mi retragă din cont. După o noapte albă de montaj, cu niște țiuit în urechile strânse de căști, contul gol ți-o cam dă la stima de sine și te face să te întrebi dacă are sens. Are, dacă-ți permiți să nu depinzi de munca asta ca sursă de venit.
Chiar și așa, tot e o poziție privilegiată: am trăit câteva luni cu prea puțin în timp ce munceam ce-mi doream, având un partener care putea să preia golurile din bugetul familiei plus posibilitatea de a mă redresa ulterior. Astea sunt cel puțin 3 elemente pe care NU le au cei care trăiesc cu prea puțin. Când te strânge rata la casă, când ai de ales între mâncare OK și costurile pentru un sport pentru copii, când vine preavizul la gaze, n-ai de unde să storci încrederea că peste câteva luni o să fie mai bine. Când banii insuficienți pe care-i faci vin dintr-o muncă pe care o detești zi după zi, cum te ridici din pat încă o dată? Când ești mamă singură sau când ești cea de care depind oameni bolnavi, pe cine te sprijini?
Pentru mine precaritatea acestei munci e o lecție pe care ar fi trebuit să o știu: Vrei să te apuci de un podcast narativ? Ar fi bine să pui bani de-o parte pentru vreo șase luni, să fie acolo pentru când rămâi pe zero și n-o să mai ai creier și timp să alergi pentru mai mult. Sigur, asta e fezabil în același scenariu în care ai de unde să pui de-o parte.
Cred că ăsta este și unul dintre motivele pentru care nu avem podcasturi narative audio în limba română, care să ajungă la sezoane multiple, darămite la ani în șir de publicat regulat.
„Durează foarte mult să-l faci. Nu poți să stai șase luni să documentezi ceva, să te duci să înregistrezi, să faci 40 de interviuri. Am fost patru persoane pe 2.000 de lei fiecare. Ne-a luat toată vara și toamna, în ideea în care toată lumea avea și alte chestii de făcut.” Zice just Mara Mărăcinescu în acest articol Scena 9 semnat de Andreea Coscai.
Și totuși, rămâne o muncă care ne cheamă. De ce?
La început ne îndrăgostim de idee.
Primăvara trecută am ținut un laborator de podcasting, la invitația lui Cristian Lupșa. Andreea Vîlcu voia să ducă mai departe documentarea pe care o făcuse pentru eseul ei personal, „Să fii sărac e o rușine” și să ajungă acum la poveștile altora despre precaritate. Și voia audio pentru că se îndrăgostise de seria Classy, pe care și eu o devorasem. La Classy, anecdotele gazdei se simțeau intime, fără să dezvăluie prea mult. Nu pronunța nimeni „inegalitate”, coeficienți Gini, statistici și totuși învățai enorm despre clase.
Ne-am jucat mult în laborator și am înregistrat momentele când Andreea ne povestea despre ideea ei. Am vorbit despre ce-ai în frigider când trăiești de la o datorie la alta, despre accente în capitală, despre rușinea încălțărilor și gecilor nepotrivite când îți intră frigul în oase în stația de autobuz, despre rechizite și comparații cu colegii prin prisma lor, despre indicatorul de clasă al bomboanelor pe care le împărțeai sau nu de ziua ta, aglomerație mentală, rușine, rușine, rușine.
Aveam și o listă de nume pentru serie. Mie îmi plăcea „Fonduri insuficiente”. Mai notasem și „Pe caiet”, „Flexat”, „Frână”.
Mi-am dorit tare mult să ajungă în căștile noastre ideea Andreei. Când m-a întrebat dacă aș vrea să-i montez podcastul, am spus „da” fără să clipesc. Se apropia vacanța de vară a copiilor și aveam mai mult spațiu de manevră fără să mai depind de dusul și luatul de la școală. Nu era ca-n 2017, când trebuia să termin un podcast înainte să nasc, nici nu făceam eu terenul. Știam deja cu ce vânătăi poți să ieși, voiam s-o sprijin să-i fie mai ușor decât mi-a fost mie. Spoiler: asta nu e o misiune fezabilă când ai dată de expirare în frunte și ți se topesc timpul și spațiul la începerea noului an școlar.
Ne scufundăm în documentare și ne îndrăgostim și mai tare.
Adrenalina specială a începuturilor, mă face să consum cu foame cât mai mult din temă. Am ascultat N podcasturi despre precaritate și am subliniat obsesiv pasaje din:
Poor, de Katriona O Sullivan. Un memoir senzațional, care sună așa:
When I see magazine articles aimed at older women, bemoaning the struggle of being a new mum, it makes me angry because I ask myself why being overwhelmed by the work of caring for a new baby is normalized for older mothers, but young mothers are punished for the very same thing.
There is a pervasive attitude that young mothers do not feel real love towards their babies. That we have them to get flats or money or because we are lazy or vindictive. It’s framed that way to dehumanize us because dehumanizing the most vulnerable is a great way to excuse yourself from helping them. I loved my baby. I remember sitting on the floor of that tiny little room in St Basil’s, with him leaning against the million teddy bears I had got him down the centre. I popped my head up, ‘Boo!’ And when his face broke into a huge smile, so did mine. He kept me going with that smile, that kid. recomand și newsletterul autoarei
Poverty, by America, de Matthew Desmond.
To understand the causes of poverty, we must look beyond the poor. Those of us living lives of privilege and plenty must examine ourselves. Are we—we the secure, the insured, the housed, the college educated, the protected, the lucky—connected to all this needless suffering?
(…)
You may begin to believe, in the quieter moments, the lies told about you. You avoid public places—parks, beaches, shopping districts, sporting arenas—knowing they weren’t built for you. Poverty might consume your life, but it’s rarely embraced as an identity. It’s more socially acceptable today to disclose a mental illness than to tell someone you’re broke.
Am țopăit când, cu sprijin de la Șaraimanic, Mihai Pîrvan a fost de acord să compună muzica seriei și a înțeles atât de bine ce ne doream.
Îmi plăcea foarte mult ideea că e ceva de cartier. Am crescut în Crângași și la Gara de Nord, și am umblat, am crescut oarecum și prin Ferentari. M-a inspirat hip-hop-ul de cartier, plus cum suntem noi ca popor. Asta mi-a plăcut foarte mult: să pot să amestec astea. Gustul de cartier la noi e diferit. De-asta basul ăla e puțin abuziv, puțin și în bătaie de joc. Nu e chiar creștin ce-am făcut eu acolo din punct de vedere al mixului. (interviu cu Mihai Pîrvan aici)
Am trăit multă bucurie pentru primele interviuri ale Andreei, pentru că mi se părea incredibil că oamenii vor să vorbească despre rușinea de a nu-ți ajunge banii. În casa Corinei, personajul primului episod, montam stativele și testam microfoanele și nu-mi venea să cred că se poate așa. Că există familii care se adună să povestească despre perioada grea pe care au traversat-o și o fac cu bucuria de a întinde masa, a turna suc și a sta la povești — fie și despre cum te înghit păcănelele. M-am retras după ce am dat rec, dar am știut din seara aceea că așa trebuie să fie o familie.
Uneori ne regăsim și sperăm.
În episodul 6 al seriei, Gilbert povestește despre momentul ăla din gimnaziu când „au ieșit nike-urile”. Mama lui a strâns bani și a reușit să-i ia, doar ea știe cu câte sacrificii. Ascultându-l, mi-am amintit cât de rușine îmi era când râdeau copiii că aveam încălțări din Obor, cu patru dungi în loc de trei. Mai ales că-mi plăceau și habar nu aveam să discern un fake. Tranzitam separarea de un părinte cu adicții care înghit tot. Credeam că eticheta corectă ar face totul să fie bine, dar nici nu voiam să supăr cerând ceva ce și mie mi se părea ridicol de scump (pe vremea aia cu banii de nike-uri puteam să mergem la gazdă la mare, să plătim întreținerea etc). Când ne-am mai revenit și mama mă ducea cu mari sacrificii la Hippie Hippie Shake, unde-mi plăcea cel mai mult, unii colegi au continuat să-mi spună că n-am tată, că semăn cu fata din spotul „Spune nu la droguri”, sau că n-o să fac nimic în viață. Astea-s îndoieli plantate devreme, pe care nu le rezolvă adidașii „corecți”. Crezi că le-ai depășit odată cu gimnaziul, dar sunt ca niște microbi, care se reactivează, de exemplu, când eviți să te duci undeva fancy. Îți spui că n-ai haine de gală și că oricum nu te interesează, când de fapt crezi că pur și simplu nu e de nasul tău.
M-a atras ideea „Prea sărac” pentru că face loc unor conversații pe care nu prea știm să le avem. Iar dacă te prinde la o vârstă la care te îndoiești de valoarea ta pentru că n-ai încălțările potrivite, cred că experiențele prezentate în episoade ar putea să chestioneze filtrele prin prisma cărora te judeci.
Episod cu episod, cel mai tare m-au emoționat soluțiile găsite de oameni, prin oameni. Dincolo de statistici, culori politice, ideologii, șansa de a te naște într-un loc sau în altul, toate cele șase personaje au în comun o formă de solidaritate:
Prieteni cu care te aduni în sufragerie pentru muzică și mâncare acasă, când nu-ți mai permiți să ieși; Episod 1: Viața aia bună
Un șef care pune o vorbă bună și-ți deschide o ușă spre o mutare de carieră care-ți schimbă traiectoria; Episod 2: Am crescut cu nu avem bani
Un actor care crede în solidaritate în breasla muncii culturale și are grijă la echitatea plăților; Episod 3: Buzunarul meu vorbește
Patronul din Anglia care te imploră să nu mai faci vreodată foamea, te cazează la el și te ajută să te pui pe picioare; Episod 4: Mi-e groază de sărăcie
Partenerul și familia lui care-ți sunt plasă de siguranță când nu mai aveai nimic; Episod 5: Sărăcia e un nerv care pulsează
Neamul care nu întoarce privirea și vine cu mâncare și voie bună pentru că știe că îți e greu. Fratele care te face să râzi. Mamaia care te crește cu sfaturi. Episod 6: Banii n-aduc fericirea
Sigur că o societate nu poate funcționa exclusiv pe norocul de a avea în viața noastră măcar un Om care întinde o mână, deschide o ușă, rămâne lângă tine. Dar cred că avem nevoie mai mult ca oricând să-i vedem pe Oamenii ăștia în jurul nostru și să fim la rândul nostru așa pentru alții, în ciuda sistemelor care dezamăgesc.
Ce m-a legat pe mine de Prea sărac a fost speranța că ascultând povești în care te vei regăsi, realizând că ești mult mai aproape de o criză decât îți închipuiai, auzind rușinea și grijile altora, îți va fi mai ușor să empatizezi la o scală mai mare și să fii atent la cei mai vulnerabili decât tine. Că dacă aceste prime povești te vor atinge, vei fi dispus să mergi mai adânc și spre sisteme de protecție socială și voință politică pentru ele.
Altfel „solidaritatea” rămâne o vorbă de carton. Pe strada Vatra Luminoasă, un cuplu doarme pe un petic de ciment de mai bine de două luni. Trec ploi și ninsori peste ei, trec sute de părinți cu copii în drum spre școală. Nici eu nu fac nimic în afară de a le lăsa ocazional ceai fierbinte și mâncare. Știu doar că bărbatul are cataractă și că mă roagă să mă apropii. Ne urăm sănătate și se face că nu mă aude când deschid discuția despre adăpostul de noapte. Într-o dimineață cu -10 grade, am întrebat-o pe vânzătoarea de la patiseria de lângă ei dacă ar putea să-mi încălzească covrigii pentru cei care dorm afară. Și s-a strâmbat: „Nu le mai duceți, doamnă! Le convine să stea aici, că fac mai mult!”. Uneori nu ne pasă nici cât să apăsăm butonul de la microunde.
Mă întorc la unul dintre primele paragrafe pe care le-am subliniat în iunie 2025:
Ending poverty will require new policies and renewed political movements, to be sure. But it will also require that each of us, in our own way, become poverty abolitionists, unwinding ourselves from our neighbours’ deprivation and refusing to live as unwitting enemies of the poor. (Matthew Desmond)
Dacă ți-a plăcut Prea sărac și mai cauți audio similar, uite niște recomandări:
Death, sex & money, de exemplu ăsta despre de ce se tem bogații sau această frumusețe cu Ocean Vuong;
Audio narativ românesc, cronologic:
Sunt în casă cu răul (2017)
Satul Mădălinei (2017 - cu actualizare în 2020)
Răzleții (2018)
Americanii (2018)
Cel mai frumos joc (2019-2022)
Revoluția copiilor (2019)
Cel mai bun film prost (2021)
Too much tired (2024)
Cernobîl (2025)
Seism (2025)
Țeapă, țeapă, țeapă (2025)
Versiunea audio a acestui material conține mici fragmente din coloanele sonore realizate de Sabina Ulubeanu (Satul Mădălinei), Mihai Pîrvan (Prea sărac), Răzvan Gabăr (mame), Sebastian Androne Nakanishi (Obiceiul pământului) și Zoli Toth (Pe urmele abandonului).
