Am citit o versiune a acestui text la Seara de Poveste, pe 8 septembrie. Tema întâlnirii a fost Perfect Strangers și sunt recunoscătoare că preț de câteva zile am avut această jucărie de amintire pe care am tot rotit-o până când a căpătat contur. Cineva spunea aseară că s-a regăsit în frânturi din toate cele 5 povești de la microfon și că asta e de fapt magia străinilor, că ne suntem de fapt tare familiari.
Eram la marginea Costineștiului, undeva după liniile de tren din gara veche, unde trăgeau doar personalurile albastre. Aveam aproape 7 ani, era beznă din aia de sat prin care bâjbâi după lună. Ai mei mă bombăneau că mă împiedic într-una și-mi stric încălțările. Mi-era rușine că mă împiedic, dar încercam să nu pun bot. Eram prea încântată că suntem în mijlocul pustiului și chiar se întâmplă ce a zis tata: mergem la rockotecă.
Noaptea de iunie mușca din gecile noastre de blugi și din bandanele de Axl Rose pe care ni le înnoda tata la gât. Peste răcoarea începutului de vară mai erau și frisoanele de la pielea arsă.
Erau anii 90, iar ai mei erau studenți. Nu-și făcuseră religie din crema cu SPF50 și nici din rucsacul cu hanorace, gustări și jucării (ok, recunosc: eu am și ser fiziologic + picături de ureche, în caz că-i apucă otita de la bălăceală). Tratamentul pentrru bășicile de pe umeri era udarea bandanei în mare și acoperirea umerilor cu ea. Tot cu bandana acopereai și capul de arșiță. Un fel de briceag universal.
Am apărut în viața lor când aveau 18 ani, știam de când eram la grădiniță că erau mult mai tineri decât ceilalți părinți. Mă lăsau la bunici și-mi trimiteau câte o vedere din 2 mai sau Costinești. De acasă, nu știam că ai mei erau blatiștii și nudiștii despre care scria Ziarul Tineretul Liber ca la National Geographic: „La Costinești au ajuns 700 de blatiști”. Apoi citau poliția locală, care avertiza că printre pletoși și cercelați se pot ascunde infractori periculoși.
„În reședința lor de vară de la Costinești, rockerii se simt hăituiți”, zicea alt titlu. „Vin, distrug florile, sparg sticlele într-o veselie și noi n-avem chef să muncim după ei”, declara un angajat de la Ring pentru Libertatea. Ring era doar una dintre discotecile pe lângă care tata trecea înjurând. Același tratament îl primea și orice gheretă sau tarabă din care răsuna Albatros.
Am înțeles împărțirea asta a lumii în funcție de muzică, abia când m-au luat și pe mine la Costinești. Până atunci crezusem că toată lumea ascultă Led Zeppelin și Deep Parpăl, pronunțat așa de tata.
Am debutat și eu un pic blatistă, în tren. La dus ai mei aveau bilete de studenți, iar eu mă prefăceam că dorm. Dacă nașu făcea figuri și insista să-mi evalueze vârsta trează, mințeam că am 4 ani. În bagaje aveam conserve, ouă fierte, o friptură făcută cu o seară înainte de drum. N-am fi avut cum să mâncăm zilnic la Împinge Tava din bursele lor de studenți. Oricum grosu se ducea pe halbele și Jidveiul tatei -- cât să ne întoarcem toți trei cu nașu, de obicei cu bani trimiși la post restant, după apeluri repetate cu taxă inversă la bunici.
În lumea asta mare, existau reguli nespuse. Noi făceam plajă la nudiști, aproape de Epavă, printre coceni de porumb fiert și sâmburi de piersică devorați de muște. În unele veri nisipul se înnegrea de purici. Alteori erau animale marine putrezite. Atunci tata înjura turcii că au deversat petrol și au omorât delfinii. Ne pătam tălpile cu păcură, care nu se lua cu apa rece de la gazdă. Călcam în sârme desprinse din epavă.
Tata îmi cerea o greblă și curăța zona în care urma să ne punem cearceaful, bombănind furios: „Ți-ai dreacu de gherțoi textiliști”. Pentru el gunoiul nu putea să vină de la noi ăștia „buni”. Doar textiliștii își cumpărau toate căcaturile la plajă și-și lăsau resturile purtate de vânt până la cei mai buni cetățeni: nudiștii. După curățenie, tata mă punea să sap gropi și să înalț castele, ca să nu se așeze cineva prea aproape de noi.
Nu prea mă jucam cu textiliști. Nu mi-au interzis, dar îmi amintesc comentarii despre cum „anturez” d-ăștia pe care apoi îi caută părinții îmbrăcați și strică intimitatea celorlalți. În împărțirea asta a plajei mai încăpea o singură nuanță: „yoghinii sunt de căcat”. MISA lui Bivolaru, chiar dacă nudistă, trebuia luată cu HUO: „Au venit băutorii de pișat! Strângeți! Plecăm!”.
Trecuserăm de mult de fundul satului unde stăteam în gazdă la o babă. Baba avea camere cu pământ pe jos și un fiu bețiv, pe care-l chema Cornel. Îi făcuse și lui câteva camere de chirpici, ca să primească turiști. Cornel avea gresie, dar primea punkiști, iar asta nu-i plăcea lui tata pentru că zicea că vin doi cazați, iar noaptea te trezești cu 10, care intră pe unde apucă. Acolo, tata făcea mereu spume că i-a desfăcut cineva sticla de Cola din frigiderul comun și sigur a pus gura pe ea. Un fel de Albă ca Zăpada la gazdă, cu roacheri. Cine a băut din vodka mea?
Drumul prin beznă nu se mai termina și parcă mama zicea că e trecut de 10 și cǎ mai bine mă lăsau la gazdă. Am întrebat-o recent ce era cu rockoteca asta la care mergeam, iar ea zice că nu-i plăcea acolo, că era cu bilet și era scump. Intrarea includea și niște consumație la bar, dar mama nu bea, deci pagubă. Prețul echivala cu ciorba pe care o împărțeam noi două.
Nu mă văicăream pe drum, că doar nu voiam să rămân singură la babă ca-n alte seri. Mi-era frică de punkiștii ăia, care cică aveau și cuțite. În plus, uram urechelnițele de pe pernă și eram convinsă că-mi vor perfora timpanul în somn, cum zicea mamaie.
Ne-am apropiat de niște ziduri groase și mi s-a părut că locul e un buncăr sau o cazemată ca pe plajă, dar proaspăt văruită. M-am mirat că o rockotecă poate fi așa de albă și de luminată albăstrui cu neoane, ca la discotecile textiliștilor. Tot drumul îmi imaginasem un conac ca în desenele cu familia Addams. Răzbăteau deja grohăielile care mie îmi plăceau și la care tata cam strâmba din nas, că el vibra la rockul anilor 60-70. I am made in 1969, băi!
Zidurile aveau grafitti cu cranii și tot felul de mesaje. Ceva din amintirea mea zice că undeva scria „I've no land, I'm from nowhere”. Mi-am tot scris cuvintele astea pe spatele caietelor, cu mulți ani înainte să apară internetul în viața mea și să știu că erau din Arise, Sepultura.
Am intrat și în sfârșit interiorul a livrat conform imaginației. Erau și scheleți în mărime naturală și pânze de păianjen, un fel de casă bântuită din Scooby Doo. Fum gros peste tot, cioburi lipicioase, tot tacâmul. Când și când, niște brațe groase și tatuate mă ridicau prin aer: „Uite-o bă, pe fata lui Cătă, băăăă!”, „Ce seamănă cu el!”. Unii îi spuneau lui tata „Ciobi”, iar eu nu m-am gândit că e de la numele de familie. Credeam că e de la cioburile pe care le face când se enervează și sparge orice prinde. Erau și multe femei frumoase și împielițate, ca-n clipurile MTV.
Ne-am strecurat printr-o spărtură prin perete. Băi, nu inventez! Credeam că a fabricat-o imaginația mea, dar am verificat-o în ziarele acelor ani și-s mai mulți gazetari care descriu „bârlogul rockerilor” și spărtura prin care treceai în ceea ce autorii au numit „lumea de apoi”.
Pășeai așadar prin peretele ăla spart și ajungeai într-o mare de coșciuge multifuncționale. Puteai să dai din cap și să mături capacele cu părul—se vedea super mișto, să-ți ții paharul pe ele, să stingi ostentativ țigara de un sicriu, să dai capacul la o parte și să te tolănești, să te mozolești romantic.
Pe cât de liberă sună copilăria asta a mea, pe atât de târșăloasă mă găseam în acel decor. Aveam eu 7 ani și mi se părea că sunt în cel mai tare loc din lume, dar nu mă desprindeam de ai mei să testez coșciugele. Nici nu spuneam nimănui ce plănuiam în cap: la 16 ani o să mă vopsesc blondă sau albastră și o să vin aici cu prietenii mei, o să am pantaloni de piele, bocanci și tatuaje și o să dau din cap și pe bar și pe toate coșciugele astea! Și o să-mi fac un iubit cu pelerină de piele, pe care o să-l pictez corb cu dermatograful! Aviz amatorilor: aveți grijă la copiii cuminți, că au idei! Albastră nu m-am vopsit și rockoteca s-a închis înainte să ajung măcar la gimnaziu, dar în rest m-am cam ținut de planurile astea o vreme.
Eram așa de cuminte că prietenii alor mei spuneau mereu că nici nu zici că e un copil în casă. Am luat-o ca pe o laudă. În plus, nu voiam să-l fac de râs pe tata la rockotecă. Cu el nu știai niciodată care era granița. Riscai să exagerezi fluturatul de plete sau airguitar-ul și să fii cam penibilă. Dacă nimereai doza, era mândru.
Dacă n-ar fi fost străinii, probabil m-aș fi întors la gazdă fără să mă așez în coșciuge și mi-aș fi continuat fantezia în cap. Trăiască necunoscuții, care m-au zburat de la unul la altul, până când am avut noroc și m-au pus și într-un sicriu. Am dat și din cap, când mi s-a părut că nu mă vede nimeni.
Apoi tata a vrut să mai stea și am plecat doar eu cu mama, înapoi la babă. În întunericul anilor 90, străinii care salvaseră seara, redeveneau bau-bau. Lecția a fost încă de atunci să evit contactul vizual și să le las culoar să se retragă, cam ca la urs.
După vreo zece zile, trenul de seară era prea plin și tata a decis că Nașu o să fie prea nervos la câți blatiști se nimeriseră pe tura lui. „Dormim în gară și plecăm cu trenul de 5!”. Toată noaptea, a cântat de undeva o singură casetă Pasărea Colibri. Băncile de lemn erau reci și umede, mă înghionteau oricum mă perpeleam. Mirosea a CFR și era plin de stele. Îmi doream la fiecare perseidă: să ajung actriță de teatru, să fiu prietenă cu Florian Pittiș și cu Cristi Minculescu, să nu se mai certe niciodată ai mei, să nu le mai doară picioarele pe mamaie și pe străbunica mea, să vorbesc engleză ca la Cartoon Network. „Beau și eu cât toată ploaiaaaa, care cade pe pământ…”, răcnea tata.
La școală nu m-a crezut nimeni că există o rockotecă cu coșciuge și scheleți. Ai mei au omis să mă anunțe că n-ar trebui să le spun colegilor că textiliștii sunt gherțoi, iar noi suntem nudiști și rockeri. Am aflat singură după ce le-am văzut fețele șocate. Era mult mai plauzibil că eram mincinoasă.
Am păstrat dragul de străini în adolescență și doar norocul - respectiv soțul și grupul nostru de prieteni- m-au ferit de pericole. Am cules necunoscuți din baruri și i-am adus acasă să-și revină. Am împărțit conservele de pateu cu toată plaja și ne-am lipit de vecinii de cort, uneori pe viață. Ai zice că am umplut golul lăsat de tata oblojind străini care-i semănau, dar hai să nu deschidem cutia asta.
Eram studentă când un bucătar din Vamă a apărut la focul nostru cu câteva sticle de vin. Am vorbit toată noaptea despre cărți, muzică, poveștile lui din marinărie. A doua zi era liber și ne-a întrebat dacă n-am vrea să-i cunoaștem bunicii. Am ajuns noaptea în satul Rahmanu. Bunica lui ne-a recitat poezii și apoi ne-a adus apă pentru spălat și cămăși lungi de pânză albă. Am defilat ca o fantomă prin curte și am râs la zeci de bancuri. După ce bunicii s-au întors la somn, străinul devenit prieten într-o noapte mi-a spus: „Când n-o să mai am bunici, o să-mi moară copilăria, Ană!”. Am plâns pe umărul lui, spre distracția soțului meu, care râde mereu la astfel de scene.
Credeam că e doar încă un episod de Vamă, dar au trecut 15 ani de prietenie de atunci. Acum câteva zile l-am vizitat în Deltă, unde e bucătar la o pensiune. Stăteam la povești pe un ponton și voia să știe dacă fac vreun ban din meseria asta. Căutam un răspuns, când un pescar și-a legat barca și m-a salvat. Întreba din ochi ce-i cu mine prin sat. „E fata mea, mă. Am și nepoți!”, m-a sfredelit răspunsul. Tata le-a spus de multe ori străinilor că sunt sora lui, că n-ar putea crede nimeni adevărul. Bucătarul e și el made in 1969. Copiii noștri sunt cei care au spus că și-ar dori să le fie bunic. Pe cel original nu-l cunosc, dar le spun povești și despre el. Preferata lor e că râgâia cu vorbe în funcție de ce bea: Biborțeni, Gambrinus…
Rar mai fac nudism, iar la mine acasă bubuie bine mersi și manele. E un vers din „Vis pierdut”, de la Iris: „Nu-mi pare rău de anii ce au trecut/ Ei mi-au dat ce n-am avut”. Anii ăia mi-au dat șansa rară de a-mi cunoaște părinții tineri. Străinii sunt cei care mi-au dat curajul de a vorbi neîntrebată, de a râde zgomotos și a lăsa garda jos. Iar în jurnalism, străinii mi-au dat voie să pun toate întrebările pe care nu le puneam când eram mică. Bonusul cel mai mișto e că acum pot să observ cu carnețelul în mână, fără să mă prefac că de fapt nu-s atentă.
În această versiune audio auzi frânturi din: Whole Lotta Love (Led Zeppelin), Cântecul bufonului (Pasărea Colibri), un mix din Costinești (2005), Vis pierdut (Iris) și Cold seas (grație minunăției de mobygratis.com).
Sunt câțiva ani de când tot caut măcar o mărturie a cuiva care mergea în Rockoteca din Costinești. Am găsit doar asta pe Metalhead.
Oare cine își deschisese o rockotecă în acei ani?
De ce s-a închis?
Ce fac azi oamenii care au lucrat acolo?
Dacă ai fost acolo și ai amintiri mai vii ca ale mele, povestește-mi și mie, te rog.
