„Vorbește, mă, cu subiect și predicat”
Limbaj, sistem și amnezie colectivă
„Vorbește, mă, cu subiect și predicat. N-ai fost la școală? N-ai fost la școală. Se vede că nu prea…”
„Lăsați piciorul, că nu suntem aici la teatru, la film!”
„Nu suntem chiar așa, să ne iei tu de proști, de fraieri.”
Așa vorbește o avocată care „apără” din oficiu un client de 17 ani, victimă a abuzurilor sexuale în sistemul de protecție a copilului. Puteți să ascultați înregistrarea în acest material Recorder. Și adunați-vă puterile să vedeți documentarul Singuri.
Cred că documentarul Recorder ar trebui să fie obligatoriu pentru orice angajat al statului. Poate măcar acum deschidem ochii în fața unui subiect care ne tot șochează de mai bine de 30 ani de când ni l-au arătat jurnaliștii străini. Îl băgăm periodic sub preș și nu vrem să ne amintim, că e prea dureros. Din acest refuz al realității și din negarea experiențelor traumatice suferite de generații la rând, naștem un prezent în care încă lucrează monștri. Iar limbajul avocatei nu este, din păcate, o noutate. E perpetuu.
Îmi amintesc o zi din 2012 când eram la tribunal cu un tânăr. Crescuse în leagăne și case de copii. Îndurase bătaie, foame, frig. Adunase câte o sută de felii de pâine pentru asistații mai mari care făceau legea. Își văzuse colegii maltratați, atârnați cu capul în jos în camera de baie și prăbușiți de ciment când le oboseau mâinile. Supraviețuise. Terminase o facultate, iubea cărțile. Era unul dintre norocoșii, care în ciuda abuzurilor, puteau să iubească și să se lase iubiți. Avea o parteneră. Visau să se căsătorească.
Și nu puteau. Pentru că statul român, printr-o infinită nepăsare, îi dublase CNP-ul la naștere. Erau atât de mulți copii abandonați în acei ani 80, încât doi bebeluși Gheorghe au ajuns să aibă aceleași date personale. Același CNP, aceiași părinți în acte.
Și era atâta sărăcie, încât mama care și-a lăsat copilul în maternitate, s-a întors după aproape doi ani să-l ia. Era o practică: să treacă bebelușul iarna la căldură, să stea în spital până prinde puteri și e mai puțin vulnerabil într-o casă fără apă curentă și căldură. Puteau fi atâtea alte motive – violență atroce în familie, de exemplu. Când s-a întors după băiat, spitalul i-a dat un alt Gheorghe. Vecinii și rudele spun că simțea că nu e al ei, dar din păcate nu a apucat să mai trăiască pentru a-l întâlni pe cel adevărat.
Tânărul nostru se lupta în instanță pentru a primi un alt CNP. Cel cu care trăia la acel moment avea atașată o lungă coadă de infracțiuni, comise de cel cu care-și împărțea identitatea. Trăise deja umilința la Poliție, când a făcut cerere pentru un cazier judiciar care să-i servească la angajare, iar secția s-a alarmat: figura încarcerat pentru tâlhărie. Degeaba le-a spus că e student la litere, la Facultatea de Teologie, că locuiește la un cămin. „Tu popă și ți-e plin cazierul!” s-au distrat polițiștii și l-au reținut ore în șir, până când au primit confirmarea de la penitenciar că acel CNP e într-adevăr închis.
Ne-am dus împreună la arhivă, ca să-și consulte dosarul pentru stabilirea identității. Voia să vadă cu ochii lui hârtiile galbene de la maternitate, cele în care scria și câte kg cântărise și câți cm avea, ce vârstă avea mama. Era totul acolo: caracterizări de la case de copii, hârtii completate de oamenii sistemului care semnau anual că familia lui nu are condiții pentru creșterea și îngrijirea unui copil. Declarau și semnau deși nu călcaseră vreodată în curtea acestei familii care creștea un Gheorghe, luat înapoi de la spital. Nimeni nu știa că oamenii ăștia își luaseră copilul înapoi.
Ce l-a întrebat judecătoarea care ne soluționa cererea de acces la arhivă?
„Știi să scrii?”
Tânărul meu avea capul plecat și abia șoptea.
„Mai tare!”.
„Știe să scrie și are și facultate!” am strigat pițigăiată, spre amuzamentul doamnei. Și-a dat ochii peste cap și ne-a aprobat cererea. A avut grijă să ne spună că ne face o mare favoare, că am bătut atâta drum de la București.
Nu era prima oară când vedeam oameni vorbindu-i așa. Și nu era singurul tânăr „din sistem” pe care-l vedeam tratat așa.
Am trăit împreună aceeași poveste și la sediul DGASPC, unde un domn cu lanț mare de aur ne-a primit cu greu în audiență și a vrut să știe DE CE vrea tânărul să-și vadă dosarul personal. Ce rost are să mai răscolească trecutul?
Directorul îi punea întrebări personale- are job, are iubită, are unde să locuiască? – ca o grilă prin care verifica dacă s-a ales sau nu praful de el. N-ai cum să câștigi la o astfel de chestionare: dacă nu ai adăpost, relații, slujbă, le confirmi stereotipul că așa sunt toți copiii din sistem; dacă ești excepția care „s-a realizat”, e meritul sistemului care te-a crescut. Cine știe unde ajungeai dacă rămâneai în familia aia a ta?
Am trăit scene similare de fiecare dată când am mers prin țară pe firul sistemului cu cineva care voia să revadă locurile copilăriei și să pună întrebări despre centre, foști colegi, personal.
Limbajul ăsta e prefăcut binevoitor dacă mai e și altcineva de față, dar are mereu nuanța aia de „educator” care te pune la punct și-ți amintește constant că ești un fel de subom. Vorbim cu oamenii care duc trauma abandonului și a mediului instituționalizat, presupunând că nu înțeleg. Oricum e vina lor că au pățit ceva, că nu funcționează ceva, că au nevoie de sprijin. Ne pierd timpul, ne amintesc rușinile și greața pe care vrem să uităm. Pornim de la premisa că sunt „răi” și vor să facă rău răscolind trecutul.
Cred că nu am făcut niciun interviu cu un supraviețuitor al acestui sistem (anii 80, 90, 2000) în care să nu se menționeze că X coleg era „femeia” celor mari sau a unui angajat. Că toată lumea știa și închidea ochii.
Educatorul Florian Lincan, angajat la DGASPC Teleorman, a fost condamnat definitiv la 22 de ani închisoare pentru violul și agresiunea continuată a 9 victime, dintre care 8 minore.
Victimele au declarat că abuzurile erau cunoscute de către educatori, șefi de centru, psiholoagă. Nimeni în afară de Lincan nu a fost tras la răspundere. Nimeni nu știa.
Așa dau din umeri și toate comisiile, comitetele și inițiativele de reparații și scuze oficiale din partea statului român, îngropate în sertarele Palatului Parlamentului.
Cu rușine am auzit aleși ai acestei țări analizând propuneri de scuze oficiale și compensații pentru cei care au trăit în sistem. Nu știau în ce fel de instituții și cu ce abuzuri zilnice au trăit majoritatea. Nu aveau bunul simț de a asculta mai întâi supraviețuitorii care bătuseră drumul până acolo pentru a spune (a câta oară?) povestea „sistemului”. Căutau căile ușoare și rapide prin care să „repare” sau să se „scuze” dar doar pentru anumite categorii, ca să nu fie așa de „mulți”. Aveau nevoie de dovezi care să susțină această realitate. Și aveau desigur scuza primordială: „nu avem susținere politică dacă asta implică un impact bugetar”.
Dacă așa ne raportăm la un trecut tenebros, cum am putea oare să ne facem astăzi datoria de a PROTEJA? Cine ne protejează dacă apărarea din oficiu vorbește așa cu victimele?
„Se întâmplă peste tot. Și toată lumea știe”, spune unul dintre tineri la finele documentarului Recorder.
Cât ne-am schimbat, cu adevărat? Dacă vrei să împărtășești și tu cuvinte care te-au durut, Muzeul Abandonului rulează acest formular.
Anul ăsta prin aprilie am decis să iau o pauză de la munca mea de cercetare pentru Muzeul Abandonului. Nu mai puteam. Aveam coșmaruri și începuseră să mă viziteze și ziua flash-uri cu imagini și cuvinte pe care nu vreau să le reproduc. Funcționam greu și observam că nu mai am o măsură a atrocităților pe care le povesteam uneori oamenilor care mă întrebau de complezență „ce mai fac”. Mi-a fost foarte rușine când mi-am luat pauza asta. Nu era durerea mea, nu eu trăisem așa. Mi se părea ridicol să abandonez. M-a ajutat doar gândul că e o pauză controlată, ca să învăț să gestionez și să descarc mai bine. Un privilegiu, pe care cei care au suferit în sistem nu-l au. Din această pauză auto-impusă, mi-am adunat toate puterile să văd documentarul Recorder.
Forța unei narațiuni coerente e că te ține cu ochii deschiși, oricâte mecanisme de protecție ți-ai ridica. Firul narativ pune în ordine tot ce plutea în ceață. Și-ți amintește cât de important este să lupți împotriva minciunii, tăcerii, rușinii. Oricând și oricum poți.
Am pus pe pauză o Hartă a abandonului care nu a ajuns nici la jumătatea dimensiunii vechiului sistem, nici la o picătură din câtă suferință au înmagazinat toate acele ziduri.
Documentarul Recorder e pentru mine și motivația de a relua această cursă în 2026. Pentru că orice bucățică de adevăr contează.