(Tot note de documentare) Ion Puceanu
Romica Puceanu a scris istorie, dar a avut și un bunic de Poveste
Pentru cine a mai trecut pe aici, cred că e destul de clar că am o obsesie pentru vechi. Mă pierd periodic prin presa veche și-mi vine uneori să mai povestesc ce găsesc. Scriu așadar aceste ocazionale „note de documentare” nu cu speranța sau naivitatea de a crede că vor rupe norii internetului, ci mai degrabă dintr-un sentiment bizar de datorie: dacă tot le-am dezgropat, să nu rămână uitate la mine în cap.
Cred că prima oară când am simțit magia ziarelor vechi a fost când documentam portretul lui Nelu Tilie, fost ziarist care și-a pierdut viața în Colectiv. N-o să uit niciodată ziua aia la Biblioteca Națională când i-am mângâiat semnătura și m-am simțit mai aproape de el pentru că-l puteam citi. M-am așezat pe o bancă din stația lui 104 și am scris într-un carnețel: „un necunoscut pentru lumea largă, o lume întreagă pentru câțiva”. A fost un final cu ecou pentru „Balada lui Nelu Tilie”, dar nu căutasem să fie așa. Era doar rezumatul stării cu care am ieșit de la sala de studiu, ciocnită cu graba și nepăsarea cu care viața mergea mai departe în exterior pentru cei mai mulți dintre noi.
După ce a apărut platforma Arcanum și mi s-au deschis munți digitali de ziare vechi, unele dintre primele căutări pe care le-am făcut au fost despre lăutari.
Dragostea pentru muzica lăutărească mi s-a tras cel mai probabil de la străbunica mea, nedezlipită de prietenul ei, radioul. De Romica Puceanu mi-a plăcut de când eram copilă, pentru că vocea ei din radio o făcea pe mamaie să se înveselească și să-mi povestească din tinerețe, chiar și când cântecele erau sfâșietor de triste. Ioana Radu mă făcea să plâng. Și Zavaidoc mi se părea că răsună trist din cutia neagră, dar mamaie spunea că e „boieresc”.
Nu făceam legătura dintre viorile și vocile din radio și Balada Meșterului Manole, așa cum o știam eu de pe vinilul Phoenix al părinților mei. Habar n-aveam pe atunci cum se culegeau versurile astea de la lăutarii romi, abia eliberați din sclavie. Nu știam că lăutarii sunt păstrătorii cântecelor bătrânești și că fără ei nu ne-am mai găsi astăzi fermecați și pierduți la auzul unor viori sătești, care se simt atât de familiare încât aproape te înfricoșează.
Când am avut norocul și onoarea să scriu despre maestrul Caliu, am intrat în studioul unde înregistra un album arc peste timp — de la Rustemul și baladele cu hoți de cai, la muzica de mahala. Am trăit atunci și câteva minute de timp complet oprit, când toți din taraf și-au făcut cruce și au cântat cu groază „Simfonia” de înmormântare. Păstrez înregistrarea pentru mine. E un fel de Macbeth, tragi rău. N-aș mai fi plecat din studioul unde muzica alerga prin secole de istorie. E un miez în vioara lui Caliu care te face să te simți copil, îndrăgostită și bătrână de când lumea, în același timp.
Această lungă introducere mă aduce la ce-am mai descoperit după ce algoritmii muzicali mi-au adus niște Romica în căști în timp ce mă luptam cu niște îndreptări românești la sală. Ridicam de bara aia și m-a pufnit râsul când mi-au bubuit căștile: „Pe mine mă cheamă floareeee”.
Mi-am promis să scotocesc Arcanum, doar-doar o fi rămas pe undeva vreun interviu mai amplu cu Romica Puceanu. Câteva ore mai târziu, m-am oprit la o coloană îngălbenită din revista Flacăra, 1976. Până să văd semnătura lui Harry Brauner, mi-a sărit în ochi acest pasaj:
„Vioristul şi guristul Puceanu şi cobzarul Vasile Bursuc trăiau în mahalaua Teiș din Târgoviște. Cartierul Teişului fusese alcătuit mai cu seamă din lăutarii dezrobiți ai fostei cetăți de Scaun”.
Așadar bunicul Romicăi, Ion Puceanu, venea din Teișul care i-a dat și pe frații Gore (verișori cu Romica), Dona Siminică și numeroși alți lăutari (iată și presa comunistă menționând relaxat robia romilor)
Ion Puceanu ne-a rămas prin zeci de note de subsol din publicațiile specializate în folclor. „Culeasă de la I.Puceanu, Teiș”.
Dar ne-a rămas și cu câteva minute de sonor. Etnomuzicologii Constantin Brăiloiu și Harry Brauner au înregistrat pe cilindri de fonograf „Balada Meșterului Manole”, cu vioara și vocea lui Puceanu și cobza lui Bursuc, de asemenea teișan.
Cum înregistra fonograful?
Magic și Mecanic! Ce metaforă mai mișto să mai ai pentru Balada Meșterului Manole decât aceasta: sunetul ei de la începutul anilor 30 a fost sculptat în ceară!
Muzicanții trebuiau să cânte tare, cât mai aproape de hornul fonografului. La capătul pâlniei se afla o diafragmă, care funcționa precum timpanul uman. Capta mișcările aerului și le imprima cu un ac care săpa mici șanțuri în cilindrii de ceară.
Ca să asculți înregistrarea, procesul se inversa și acul reda vibrațiile săpate prin același horn. Un fel de fantomă muzicală de ceară.
Ascultători de lume „bună”
Cu înregistrarea gata, Brăiloiu și Brauner au adunat la audiție studenţii facultăţii de litere şi filozofie ai Universităţii din Bucureşti. Brauner povestește așa: „Amfiteatrul „Titu Maiorescu“ devenise neîncăpător pentru sutele de tineri care, cu ore înainte, ocupaseră locurile spre a fi martorii acestui unic eveniment. Deşi înregistrarea, săpată pe cilindrii de ceară ai primitivului fonograf „Edison“, lăsa foarte mult de dorit, din punct de vedere acustic, muzica baladei, ascultată pentru întâia oară sub acoperişul marelui lăcaş de cultură, a impresionat, însufleţind numeroasa asistenţă care, prin furtunoasele aplauze dezlănţuite, părea a cinsti în acest fel anonima creaţie artistică a poporului”.
Și nu l-au ascultat doar studenții pe vioristul din Teiș! A poftit și Ravel la baladă
Societatea compozitorilor români a organizat în grădina de vară a restaurantului „La leul şi cîrnatul”, de pe strada 11 iunie, o masă în cinstea compozitorului Maurice Ravel, oaspete în capitală într-o zi călduroasă de februarie, 1932. Ravel le-a cerut gazdelor să asculte lăutari, așa că Puceanu și Bursuc au fost aduși de la Teiș.
Balada „Meşterului Manole“ cîntată de muzicanţii populari „ca la masa mare“ a nunţii a produs senzaţie. Toţi ascultam, în liniştea încărcată de emoţie, iar Brăiloiu ii strecura şoptit lui Ravel, vers după vers, traducerea textului. (H. Brauner)
Trei ani mai târziu de la întâlnirea cu Ravel, Ion Puceanu fermeca capitala.
Acum…ascultă și tu frumusețea asta de ceară și imaginează-ți Bucureștiul anului 1935!
Luna Bucureștilor
Era duminică, 25 mai, pe la orele 16:00, iar Parcul Carol era ticsit de lume. Toți se întreceau să ajungă la Arenele Romane unde aveau ocazia să vadă gratis cei mai buni lăutari din țară. Avea loc concursul de tarafuri lăutăreşti, angajat de primăria municipiului în cadrul „Lunii Bucureştilor”. În juriu, cu pălării și costume gangster style, erau în primul rând Al. G Donescu, primarul general al Capitalei și folcloristul Constantin Brăiloiu.
Cerințele? Musai un cântec bătrânesc și un joc.
Premiile?
Două premii pentru cele mai bune cântece: unul în valoare de 3000 lei tarafului Ion Puceanu, pentru „Balada meşterului Manole“, celălalt, în valoare de 2000 lei tarafului Ion Matache din Vâlcele Argeş, pentru cântecul jocului de la Costeşti ;
Două premii de câte 2000 lei pentru cele mai bune jocuri şi anume: tarafului Zlătaru din Runcu-Gorj, pentru sârba ,,Cine n’are dor pe vale“ şi tarafului Ioniţă Bădiţă, pentru o sârbă;
Un premiu de 5000 lei pentru cel mai bun taraf orăşenesc, a fost acordat tarafului Grigoraş Dinicu.
Pot doar să mă întreb dacă Ion Puceanu i-a povestit această întâmplare nepoatei Romica, născută pe „piatra Bucureștiului”. Dacă le-a descris mulțimea aia de la Arenele Romane, dacă le-a povestit ce puteai să faci cu 3000 lei în acei ani (să treci o iarnă fără griji, să pui de-o nuntă…), ce-au spus teișenii când au auzit de premiu. Sau dacă a fost și Romica mică să-și vadă bunicul la Arene. Avea 8 ani în acel mai 1935.
Tare am sperat că voi găsi și o fotografie cu bunicul Romicăi, dar momentan n-am avut noroc.
Dacă vrei să vezi influența lui Ion Puceanu, ascult-o și pe Maria Tănase cu această piesă de nuntă, lansată în 1937. Melodia a fost culeasă de către Harry Brauner de la același Ion Puceanu. În varianta originală o descria drept „o melodie îndrăcită, foarte sincopată, în contratimpi”.
Am găsit un singur citat de la bunicul Romicăi, păstrat de Revista de Folclor nr. 3 (1957). Avea 53 ani și povestea despre o horă de-ale lui , comentând stilul lăutarilor de a cânta cu „subțirea lăsată” și umflându-se un pic în pene că lui Grigoraș Dinicu nu-i ieșea la fel de bine. M-a făcut să mă gândesc tot la domnul Caliu, dar și la mândria de secole a viorilor rurale care gâdilă urechi de „boieri” (Puceanu pe Ravel, Barbu Lăutaru pe Franz Liszt, Taraf de Haidouks pe Johnny Depp…) și au ceva al lor pe care orășenii nu-l pot scoate:
« A încercat-o Dinicu de la mine, da n-o poate face. Dinicu a cîntat-o cu subțirea sus și nu poate s-o scoată așa bine, pentru că n-are școala noastră și pentru că mai bine iese, mai dulce, pe subțirea jos»
Cred că săpăturile astea prin Arcanum reflectă și relația mea cu presa: pe de-o parte recunoștință pentru toți reporterii care ne-au păstrat oameni, vorbe și detalii pe care altfel le-am fi pierdut pentru totdeauna, pe de altă parte frustrare de la atâtea întrebări care rămân fără răspuns și te lasă cu schițe compuse din note de subsol și câte un bănuț de aur ocazional.
Nu știu cum era Romica Puceanu, dincolo de mărturiile muzicanților sau actorilor de la Tănase cu care a împărțit reflectoarele. Nu știu dacă, după căderea comunismului, când s-a întors din SUA, a întrebat-o cineva despre tatăl și bunicul ei. Dacă i-a păstrat cineva arhiva, dacă avea una…
Pe cine pierdem azi pentru că nu-i punem întrebările pe care o să le avem peste ani?